Aventurile prin institutiile statului – Partea 1 – Inceputurile

Si eu, ca si voi si ca restul romanilor care nu stau degeaba, avem dari catre stat, datorii, impozite … odata mai mult, alta data mai putin, desi nu stiu cum se face ca de fiecare data cand trebuie sa platesc ceva mi se pare ca-i mult.
Dar, pentru ca trebuiesc achitate in cele din urma, decid intr-o zi (cu ploaie, ca nu puteam sa ma duc si eu in alta zi ca un om normal), sa ma echipez pentru o excursie la una din minunatele institutii publice ale statului, responsabila cu diverse activitati financiare (eh, ati ghicit ?).
Dai, baga, mergi prin ploaie, calca prin balti, uda-te, injura ca nu ti-ai luat umbrela … ajung intr-un final la ghiseu.
Resuflu usurat odata ce ma vad inauntru si expirand tot aerul care-mi mai ramasese intreb pe cineva:

– Buna ziua, nu va suparati …
Ai rabdare, nu vezi ca am treaba ?

Ma gandesc in mintea mea “ce treaba dracu ai, ca eu te vad ca stai”, dar totusi ca sa nu fiu nesimtit, imi cer scuze si ii spun ca o sa mai astept. Ma asez frumos pe un scaun, desfacandu-mi fermoar-ul, pentru ca era cald, si scot din buzunar un pix pe care-l pregatisem de acasa pentru orice eventualitate, fiindca daca se intampla vre-odata sa trebuiasca sa completezi vre-un formular la respectiva institutie, nu-ti da nici o baba un pix sa scrii si tu doua randuri. Stau pix-urile la ele pe birou cate 2-3 (ca au si rezerve), dar nu iti imprumuta unul. Nici daca ceri!
Mi s-a intamplat sa nu am pix si sa o rog pe una dintre co-vietuitoarele lui Cuza sa-mi imprumute un pix cat sa scriu un CNP si o serie de buletin si mi s-a raspuns, pe un ton destul de iritant si deranjat: “Pa’ tu de ce n-ai ? Vrei sa-ti cumpar eu ? Du-te la magazin si ia-ti sau intoarce-te acasa dupa pix”. De asemenea daca se intampla sa ai nevoie de o coala (1x buc coala a4) si nu ai la indemana, te trantesti de acelas raspuns, dar completat de: “Vezi ca are domnu’ la magazinul de langa coli”, iar cand intri acolo, respectivul vinde o coala cu 50 bani (Baa, 5 mii o coala. De 5 mii cumparam doua tigari odata).
Revenind, eu, scaun, fermoar, pix, stau … si stau … si stau … plictisit deja de atata stat imi iau inima-n dinti si mai incerc odata:

– Nu va suparati, stiti cumva …
Ma da’ esti culmea, ti-am zis ca te chem eu, ai rabdare, nu ma vezi cate am pe cap ? .. doamneee (oftand)

Ma rog, zic in mintea mea, poate are treaba. Mai stau un minut ca nu iau foc. Uitandu-ma la ceas, observ ca este ora 11.55 (la 13.00 aveam programare la dentist, iar eu din fire cand am ceva programat la o ora anume, nu pot pana nu verific ceasul din 2 in 2 minute).
Mai stau vreo 3 minute, si ma duc iar la duduie:

– Ati terminat ?
Mai este domnul, iar apoi dumneata

Usurat, partial, ca nu mai aveam de stat asa mult, ma retrag langa o fereastra, uitandu-ma pe geam si pregatindu-mi buletinul, doar in caz ca este nevoie.
Pe la 12.10 minute, se aude mult prea ocupata functionara:

Haide, vino incoa’
– Sarut-mana, multumesc.
Ia zi, ce vrei ?
– Pai stiti, imi trebuie si mie o adeverinta, si ii explic despre ce este vorba si la ce imi foloseste, imi puteti da ?
Pai pentru aia urcati sus …
Da’ nu cred ca va poate servi astazi.

– Dar ce ce nu ? Intreb uimit
Pai acolo se lucreaza pana la doi’spe doar. E trecut ceasu’ deja.
– Pe naiba, daca-mi ziceati de la inceput unde si cum, aveam timp sa iau si mama adeverintei … numai sa incurcati oamenii stiti.
Vezi ca esti impertinent, n-ai vazut ca aveam treaba ?

Ei, aici simteam asa o pornire din interior sa ii prezint in mod direct parerea mea despre treaba ei si despre nivelul de comunicare pe care il are. Dar imi aduc aminte ca mama mea m-a invatat ca atunci cand un prost face pe desteptul, cel mai bine este ca tu sa nu faci pe prostul. Asa ca ma abtin, salut frumos si mentionez ca ma voi intoarce ziua urmatoare.

A doua zi dimineata, cred ca un 9.30 – 10.00 era ceasul, ajuns tot acolo, ma duc la biroul unde fusesem indrumat cu o zi inainte si astept vreo 10-15 minute. Pana la urma, daca vad ca nu misca nimic, ma intorc la centenara cu ajutorul careia ma dumirisem ziua trecuta, si o intreb:

– Nu va suparati, la birou acolo cine este ?
Nimeni … azi, nimeni
– Cum nimeni ?
Azi nu-s. Vii luni.

Si de-asta mi-e scarba efectiv cand vad persoane care le cauta moartea pe-acasa, puse in functii publice sa f*ta creierii lumii. Totusi, am rezolvat pana la urma cu adeverinta, am asteptam 4 zile dupa ei, dar cu succes in cele din urma. Eram oarecum fericit ca a durat atat, pentru ca am mai fost odata si la Politie pentru niste documente si aia m-au tinut pe drumuri 2 saptamani, dar patania asta v-o povestesc alta data.

Leave A Comment

Your email address will not be published.